Ovidiu Caița și Ovidiu Cioclov - despre relaționare și experiențe colective

Ovidiu Caița și Ovidiu Cioclov - despre relaționare și experiențe colective

În luna octombrie are loc premiera spectacolului Dincolo de ora de aur, creat în cadrul proiectului „Fágáș. Perspective multiculturale – consolidarea antreprenoriatului cultural din Cluj-Napoca în context interetnic româno-maghiar”. Spectacolul e o coproducție Reactor- Váróterem Projekt, care pune în discuție conviețuirea multiculturală și este regizat de Ovidiu Caița, pe un text scris de Ovidiu Cioclov. Pentru a afla mai multe despre procesul de lucru, i-am invitat pe cei doi să ne răspundă la câteva întrebări.

Ce te interesează atunci când începi să lucrezi la un spectacol? Ce anume cercetezi? Există ceva ce te preocupă în perioada asta în ceea ce privește munca ta de regizor?

Ovidiu Caița – regizor

Ovidiu Caița: Depinde, la fiecare spectacol mă interesează altceva. De obicei, caut textul potrivit pentru un moment sau altul, prin care am trecut. Iar asta poate să fie extrem personal, de la emoții -la conjuncturi sociale sau culturale care m-au enervat. Alteori, tot mai des în ultima perioadă, lucrez cu actorii și dramaturgul la emoții și întrebări comune. Nu știu, mă trezesc cu teme care străbat mai multe spectacole, dar de cercetat, cred că am cercetat mereu relațiile interumane. Cred că aceasta e preocuparea mea constantă – poziționarea noastră ca indivizi în rapoartele atât de complexe pe care le avem cu ceilalți indivizi.

Cum ai gândit procesul de lucru/repetițiile la spectacolul Dincolo de ora de aur, având în vedere că e un spectacol bilingv? Ce satisfacții și ce provocări apar când lucrezi așa?

Ovidiu Caița: Trebuie spus că tot procesul – pornind de la scrisul textului și până la concretizarea lui scenică – a fost unul colectiv. Textul a fost scris pe baza unor ateliere cu actorii din preajma Reactorului, dar și în urma unor discuții de documentare cu diverse grupuri socio-culturale din Cluj. Iar concretizarea în spectacol a pornit de la improvizațiile făcute în timpul repetițiilor. Cred că acesta este și câștigul mare al spectacolului – relaționarea celor două echipe artistice, cea maghiară și cea română, din timpul repetițiilor – mai ales în exercițiile din perioada de incubație, cand s-au descoperit și unii pe alții. Și sper să reușim să facem acest proces vizibil și pentru publicul spectacolului.

Care a fost contextul cercetării tale artistice pentru acest text – idei inițiale, etapa de laborator, perioada de cercetare individuală, dar și cu echipa? 

Ovidiu Cioclov – dramaturg

Ovidiu Cioclov: La început n-am avut nicio idee, știam că trebuie creat un spectacol despre contextul multicultural, romano-maghiar din Transilvania. Eu m-am născut și am crescut în Turnu Severin, ulterior m-am mutat în București, în cartierul Berceni, locuri din care lipsea contextul multicultural, așa că n-aveam nici ideea și nici structura/formula în cap când am pornit la drum. Ceea ce m-a speriat inițial. Apoi m-am gândit că tocmai acesta ar putea fi atuul, nu am nicio preconcepție, nu am nicio amintire afectivă, nicio emoție în legătură cu subiectul, am doar ceva abilități în a concepe un text/structură. De aici am început. M-am bazat foarte mult pe experiențele adunate în perioada focus–grupurilor desfășurate cu tineri din Cluj, dar și cu echipa de actori a proiectului. Pornind de la emoțiile lor, de la experiențele trăite, am început să construiesc. Echipa de actori și regizorul Ovidiu Caița m-au ajutat foarte mult în decodarea sensurilor. Apoi am fost interesat de geografia orașului, m-am plimbat mult între centru și cartiere, am vizualizat locurile încărcate cu o anumită simbolistică, am făcut cercetări în mediul online, am interogat inteligența artificială, am mâncat la Bulgakov, am băut cafea la Sisters, toate se regăsesc într-o formă sau alta în spectacol. Polifonia asta cred că va fi simțită și de spectatori.

Ai avut parte de mai multe experiențe la scenă până acum și ai fost și unul dintre participanții rezidenței Drama 5. Care e relația ta cu scrisul pieselor de teatru?

Ovidiu Cioclov: Și la Drama 5, și la acest spectacol, mi-a plăcut mult ideea de laborator. Experiența colectivă îmbogățește capacitatea de a creea elemente noi și mult diferite de ceea ce ești tu în general. Textul Dincolo de ora de aur n-ar fi existat fără interacțiunea cu ceilalți, acesta e adevărul. Dar și aici trebuie să existe măsură, să iei decizii, altfel o prea mare intervenție din exterior poate distruge rezultatul. Pentru asta trebuie să ai experiența textului individual, să te cunoști pe tine, să ai o viziune și o etică bine articulate.

Cum a fost abordată tema asta a interetnicității în spectacol? În ce moduri v-ați apropiat de ea? Cum credeți că va fi receptat spectacolul?

Ovidiu Caița: Cred că parțial am răspuns la această întrebare. Am pornit de la experiențele noastre personale, ale celor implicați în procesul cercetării dramaturgice. În același timp, cred că este ridicol faptul că mai există acest subiect pe vreo agendă de cercetare – etnie, etnicitate, etnocentrism… Ar trebui să fie de mult rumegate și asumate. Și totuși, constat mereu că ele sunt tot acolo, bine mersi, nestrămutate – ca originile miraculoase ale fiecăreia dintre ele. La etnii mă refer. Așa că ne-am apropiat chiar pornind de la toate clișeele pe care le știam unii despre ceilalți sau despre noi înșine. Dar am încercat să facem asta cu tandrețe și căldură și sper ca tocmai această tandrețe și căldură să creeze emoția spectacolului.

Ovidiu Cioclov: Sper că va crește procentul de empatie al unuia față de celălalt și va reduce prejudecățile construite social și cultural. S-ar putea pe unii să-i deranjeze spectacolul, nu trăim chiar cel mai bun moment istoric din punct de vedere al toleranței, iar spectacolul, nefiind unul țintit politic, totuși, nu se ferește să vorbească și despre așa ceva .

Privești altfel funcția de dramaturg prin lucrul la acest spectacol, fiind un text inspirat și din poveștile actorilor și actrițelor?

Ovidiu Cioclov: Fiind un text inspirat și din poveștile actrițelor și actorilor, mă simt obligat în primul rând să nu lezez pe cineva, să chestionez mereu dacă ceva deranjează sau nu, asta m-a învățat regizorul Ovidiu Caița de la început, el având o experiență mult mai mare decât mine cu lucrul în echipa. Îmi propun mai mult să mediez experiențele celorlalți, sa fiu o punte de legătură între poveștile documentate și spectatori. Pentru a obține efectele dorite teatrul se poate dovedi uneori manipulator și eu nu-mi doresc așa ceva.

Ai avut parte de mai multe experiențe în teatre independente și ești la a doua colaborare cu Reactorul. Se schimbă ceva în funcția ta de regizor când lucrezi în independent?

Ovidiu Caița: Cel mai important lucru care se schimbă atunci când lucrezi în independent e capacitatea echipei de a-și asuma riscuri. Există o volatilitate a sectorului care influențează cumva această capacitate. Și tocmai de aici felul substanțial în care a contribuit la parcursul cultural al ultimilor ani.

Cum arată pentru voi îmbinarea dintre forma spectacolului și conținutul piesei? Ce ați descoperit prin întâlnirea cu această echipa artistică?

Ovidiu Caița: Ovidiu a scris din toate poveștile adunate un text cu o poezie aparte, foarte caldă și directă. Am încercat să nu alterez asta. Mihai are o amprentă extrem de fină asupra întregului spectacol și reușește să traducă această poezie a textului în imagini și concepte. Și cum spuneam mai sus, întâlnirea și relaționarea dintre cele două echipe artistice, formate diferit cultural, cu background diferit, cred că este realul câștig al acestui demers.

Ovidiu Cioclov: Ideea lui Ovidiu Caița cu stația de autobuz mi s-a părut excelentă, stația reprezintă locul unde se întâlnesc cei mai diferiți oameni, chiar am vrut ca-n titlul spectacolului să fie prinsă stația sau linia de autobuz, dar pentru că în aceeași perioadă se lansează un alt proiect cultural care face referire la stație am zis că nu-i bine să supralicităm stația. Mi s-a părut iarăși interesantă ideea acelor monoliți ca reprezentare a AI, pe mine m-au dus cu gândul la monolitul din Odiseea Spațială 2001. Apoi m-a surprins natura profund umană a abordării, mijloacele simple prin care poate fi produsă emoția, există la un moment dat o scenă în care, în același timp, se cântă a capella un cântec sfâșietor în limba maghiară, se dansează într-o formulă aproape primitivă, aproape de esență, și se narează în limba română o poveste despre depresie, transformări și identități. Acela ar putea fi unul din punctele culminante, nu printr-o întoarcere de situație, ci prin intensitatea emoției produse. Eu am scris textul în limba română, apoi am hotărât împreună cu echipa sa fie în română și maghiară, textul a fost tradus de echipa artistică și eu am pierdut controlul asupra părților în maghiară, am văzut spectacolul fără subtitrare, fără să înțeleg părțile în maghiară și mi s-a parut că sună mult mai bine, în sensul autenticității.